Giuseppe Verdi și Richard Wagner - doi revoluționari ai operei

Audițiile muzicale în cadrul Asociației Culturale, Ecologice și Sportive AMEFA au continuat joi, 22 octombrie 2015. De la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan”, domnul conferențiar Wilfried Schreiber a prezentat contribuția a doi mari ”titani” ai muzicii de operă - Giuseppe Verdi și Richard Wagner.

Secolul al 19-lea a dat muzicii numeroși mari compozitori de operă: C. M. V. Weber, G. Puccini, Ch. Gounod, G. Bizet, G. Rossini, G. Verdi, R. Wagner ș. a. Pentru evoluția operei cei mai importanți au fost ultimii doi.

Verdi și Wagner s-au născut în același an: 1813. Au avut destine diferite, dar au impulsionat opera, fiecare în stilul lui. Ambii au fost revoluționari, atât în politică – motiv pentru care Wagner a trebuit să fugă din Germania – cât și în domeniul operei și a culturii în general.

Astăzi soarta operelor lor este foarte diferită, în funcție și de statele/regiunile în care se află casele de operă și în funcție de gustul și pretențiile publicului. Astfel, este ușor de explicat de ce Wagner este mult cântat în Germania, Verdi în Italia sau România. La Cluj, de pildă, de-a lungul  anilor s-a cântat mult Verdi: Nabucco, Ernani, Rigoletto, Trubadurul, Traviata, Un bal mascat, Forța destinului, Don Carlos, Aida, Othello și Falstaff (11 opere) și relativ puțin Wagner: Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Maeștrii cântăreți din Nürnberg (4 opere).

În cele ce urmează vom încerca o paralelă dintre cei doi mari compozitori. 

Verdi a învățat muzică mai mult în particular, a fost respins de Conservatorul din Milano și s-a revanșat, nepermițându-i acestuia să-i poarte numele. Wagner a crescut într-un anturaj de teatru și operă, apropiindu-l de ambele genuri. Au fost la fel de harnici: Verdi a scris 26 de opere, Wagner 13, dar și-a scris singur libreto-urile operelor sale. Deci: 13 X 2 = 26. 

La Verdi acompaniametul orchestral este mai puțin important față de Wagner, în schimb ariile cântate de voce au o melodiozitate mult mai pronunțată, la Wagner dominând, în operele târzii, un Sprechgesang, adică un fel de cântare-vorbire, o declamare, care se apropie de recitativele din operele secolelor 18/19, mai puțin gustate față de ariile ce le urmează. 

Pentru început ascultăm Uvertura la opera Forța destinului și  aria Leonorei din aceeași operă. Apoi vom asculta Marșul funebru și o „arie” din opera Amurgul zeilor de Wagner. 

Amândoi au revoluționat opera, însă Wagner mult mai profund. În decursul secolelor au existat mai multe reforme în operă. Prima a realizat-o compozitorul german Christoph Willibald Gluck (1714 -1787), introducând modificări ideatice și tehnice operei italiene. A acordat o atenție sporită dramaturgiei operei, unind într-un tot muzica, textul, subordonând baletul și corurile acțiunii dramatice. A desființat ariile da capo, care muzical ar fi putut fi acceptate, dar care au împiedicat o desfășurare normală a acțiunii dramatice. A înlăturat cântatul cu multe înflorituri și artificii cu un cântat sobru, creând adevărate caractere. 

În prima parte a secolului 19 a dominat stilul belcanto-ului. Belcanto nu înseamnă nici cântat frumos și nici voce frumoasă, ci prezentarea unor melodii sentimentale, lirice, plăcute, dar, de regulă, fără o acțiune dramatică mai profundă. Verdi a reformat această operă, creând adevărate caractere – și în sensul lui Gluck. Importanța acțiunii dramatice, deci a textului = libreto-ului, a fost subliniată de faptul că a prelucrat lucrări dramatice ale unora dintre cei mai mari scriitori: Shakespeare (Othello, Falstaff) și Schiller (Fecioara din Orleans, Hoții, Luisa Miller, Don Carlos). Pentru Verdi crearea unor caractere puternice a fost mai importantă decât să scrie muzică plăcută. Totuși muzica lui este accesibilă și impresionează tocmai printr-un registru larg, care merge de la gingășie la (aproape) brutalitate. Ex.: Othello și Iago, Aida, Falstaff etc. 

Ascultăm Preludiul, balada ducelui, o arie a Gildei și corul curtenilor din opera Rigoletto. 

Reforma lui Wagner este mult mai amplă. În primul rând propagă unitatea dintre text, muzică și scenografie. Faptul că-și scrie singur libreto-urile îi ușurează acest deziderat. La lucrările târzii, mai cu seamă la Inelul Nibelungilor, cele 4 opere, care totalizează peste 14 ore de spectacol, ambițiile și necesitățile sunt atât de mari, încât aceste opere nu se pot cânta decât pe scene speciale. În acest scop a fost creat Teatrul din Bayreuth, cu aparatură specială, iar orchestra a fost mutată în așa-numita fosă, sub scenă (și acest lucru a fost o invenție a lui Wagner). 

Alte reforme au transformat structura operei. Wagner a elminat recitativele și ariile, inventând, în ultimele lucrări, o cântare continuă, ceva între declamație și cântat, numit Sprechgesang în lb. germană. Adesea părțile mai melodioase sunt transferate spre orchestră, care are un rol imens. De asemenea, pretențiile vocale față de soliști sunt imense. În opera clasică cântăreții cântă un recitativ și o arie de câteva minute, după care cântă partenerul sau partenera. La Wagner se poate întâmpla, ca un singur cântăreț să cânte zeci de minute de unul singur. De aceea există cântăreți specializați în Wagner, cu voci mari, ample. Toate acestea fac ca operele lui Wagner să trebuiască văzute și nu doar ascultate. Ele sunt mult mai puțin accesibile față de cele ale altor compozitori ai epocii. 

O altă caracteristică la operele lui Wagner sunt leit-motivele. Wagner le spunea Erinnerungsmotive, adică motive de amintire. Acestea sunt concretizări muzicale ale unor idei, noțiuni, personaje etc., care se tot repetă. De pildă motivul Siegfried. Ori de câte ori este vorba de acesta, se aude motivul respectiv. Doar în Inelul Nibelungilor există peste 100 de astfel de motive. Cunoașterea lor ușurează înțelegerea operei, dar acest lucru este posibil doar după un studiu prelungit. 

Această reformă a operei a lui Wagner s-a conturat relativ devreme, dar a evoluat cu timpul. În primele opere mai întâlnim structura clasică cu recitative, arii, coruri etc.  

Ascultăm poate cea mai cunoscută arie a lui Wagner, Cântecul Luceafărului din opera Tannhäuser în interpretarea marelui Dietrich Fischer-Dieskau. 

Ascultăm, în continuare sfârșitul operei Walkiria din cadrul Inelului Nibelungilor. Se remarcă faptul, că peste 15 minute Wotan stă singur pe scenă, iar orchestra are numeroase intervenții fără vocea umană. 

În final ascultăm câteva secvențe din operele lui Verdi, care au devenit adevărate „șlagăre”: un duet din Traviata, cunoscut și ca Cântec de pahar, și corul robilor (prizonierilor) din Nabucco. Evident, exemplele ar putea continua.

Wilfried Schreiber