A doua parte a conferinței despre sonatele pentru pian ale lui Ludwig van Beethoven a avut loc miercuri, 6 mai, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie. A prezentat domnul profesor Wilfried Schreiber.
De o intergrală a sonatelor pentru pian
de Beethoven se apropie doar pianiștii mari. Ce se înțelege printr-un pianist
mare/bun? Se cere o tehnică perfectă și transmiterea de sentimente, stări sufletești
sau atmosferă. Diferențele dintre pianiștii mari se concretizează în detaliile de
interpretare: tempoul, frazarea, accentuarea anumitor note etc. Există pianiști
foarte tehnici, dar care nu transmit nimic. Ei nu ajung niciodată printre
muzicienii de renume. Cei cu o tehnică insuficientă pentru sala de concerte pot
ajunge, eventual, profesori buni de pian.
Sonatele
pentru pian de Beethoven – cu excepția celor simple, ca sonatele op. 49, pun
probleme serioase pianiștilor, mai ales prin indicațiile lui Beethoven privind
tempoul. În timpul lui Beethoven a fost inventat, în 1816, metronomul de către Johann
Nepomuk Mälzel. De atunci Beethoven indică tempoul de interpretare prin MM.
(Metronomizare Mälzel). Unele dintre tempourile cerute de Beethoven sunt
considerate excesive, dar unii dintre marii pianști le pot susține (de ex. M.
Pollini și V. Ashkenazy în prima parte a Sonatei op. 106). Alții le consideră
drept orientative, ceea ce totuși nu respectă intenția compozitorului.
Din
universul sonatelor beethoveniene vom asculta două sonate, care ies, în mai
multe privințe, din schema sonatelor clasice standard cu toate că ambele au
câte patru părți.
Sonata nr. 12, op. 26 în la bemol major
a fost compusă în anii 1800/1801 și deschide ciclul sonatelor mijlocii, din
perioada de maturitate a creațiilor beethoveniene. Este o lucrare care se abate
în multe privințe de la schema sonatelor
create anterior. De altfel, este urmată de alte două sonate, op. 27, denumite
„quasi una fantasia”, deci cu o concepție mai liberă.
Prima
parte, Andante con Variazioni, este singura sonată beethoveniană care debutează
cu o temă (proprie) cu variațiuni. Așa începe și cea mai cunoscută sonată a lui
Mozart, în la major. După expunerea temei urmează 5 variațiuni – a treia în
minor – și o codă.
Partea
a doua, Scherzo, Allegro molto, este scurtă, sălbatică, și are o desfășurare
clasică: scherzo – trio – scherzo.
Partea
a treia este un marș funebru: „Marcia funebre sulla morte d'un eroe”. Față de
marșul funebru din Simfonia a treia, „Eroica”, acesta este mai simplu și mai
scurt, o muzică eroică, fără accente prea tragice.
Partea
a patra este un Allegro scurt, tumultuos, care încheie o sonată, de care ne
amintim și când ascultăm Sonata a 2-a a lui Fr. Chopin, în patru părți, tot cu
un marș funebru ca partea a treia și un tumultuos și scurt allegro final.
Sonata
op. 26 va fi interpretată de Vladimir Ashkenazy.
Marea
Sonata „Hammerklavier”op. 106 este,
în mod cert, una din cele mai lungi și mai grele sonate scrise vreodată. Este
și motivul pentru care se cântă foarte rar în sălile de concert. Este un tur de
forță, atât pentru pianist, cât și pentru ascultător. A fost compusă în anii
1817/18, deci în ultimii ani în care Beethoven a mai auzit ceva. J. Kaiser (în:
Beethovens 32 Klaviersonaten und ihre Interpreten, Fischer, 1984) scria: „cea
mai mare sonată din istoria muzicii”, iar marele pianist Alfred Brendel scria:
„După amploare și concepție sonata Hammerklavier depășește cu mult tot ce s-a
îndrăznit și s-a reușit în domeniul sonatei”.
Prima
parte, Allegro, este într-un tempo foarte susținut dar și cu numeroase
încetiniri. Acordurile dificile și salturile uriașe pe claviatură, cântate
rapid, constutie o dificultate de netrecut pentru numeroși pianiști, chiar
buni. Pianiști remarcabili, ca Pollini sau Ashkenazy, cântă această parte în
sub 11 minute.
Partea
a doua, Scherzo Assai vivace, este din nou foarte rapidă și dificilă, atât
ritmic cât și tehnic. La pianiștii buni durează mai puțin de trei minute.
Partea
centrală a lucrării este partea a treia, lentă: Adagio sostenuto – Appassionato
e con molto sentimento. Durează între 17 și 20 de minute și prefigurează,
melodic sau stilistic, caracteristici ale unor compozitori, care urmau să vină:
Schubert, Chopin, Brahms. Primele două sunete în octave grave au fost adăugate
de Beethoven, după ce sonata a fost trimisă editurii. Ea introduce o tânguire
interiorizată. La mijlocul părții apare
un pasaj straniu, o jeluire, care trece parcă într-o rugăciune. Apoi se reiau
temele din expoziție.
Ultima
parte, Largo – Allegro risoluto, debutează cu o căutare: căutarea temei fugii
finale. Aici găsim o paralelă și o diferență față de Simfonia a 9-a. În
simfonie. în debutul ultimei părți, Beethoven caută, de asemenea, o temă
corspunzătoare „Odei Bucuriei” (textul aparține lui Fr. Schiller). Citează, pe
rând, temele părților 1, 2 și 3, abandonându-le printr-un recitativ
„comentariu”. La Sonata op. 106 octavele și acordurile care urmează exprimă
căutarea, urmată de o temă, dar care nu a mai apărut în sonată. Este abandonată
după câteva măsuri, se trece din nou la căutare, o altă temă, iarăși nouă și o
nouă abandonare. Căutarea și abandonarea se mai repetă o dată după care, în
urma unei secvențe coborâtoare și a unor triluri, compozitorul parcă cade
într-un extaz (în partea sa finală în tempoul Prestissimo), care este continuat
cu tema fugii.
Urmează
fuga, care este greu accesibilă ascultătorilor, așezându-se în apropierea Marii
Fugi op. 133 pentru cvartet de coarde. Beethoven utilizează o serie de tehnici,
ca tema în oglindă sau tema în rac, respectiv cântată
invers, dinspre sfârșit spre început etc. Dar aceste secvențe sunt cu greu
detectabile la o simplă ascultare. Întreaga parte este deosebit de grea din
punct de vedere muzical, tehnic, ritmic și se încheie cu patru acorduri,
interpretate ca însemnând ”amin – amin”.
Ascultăm
sonata în interpretarea pianistului italian Mauricio Pollini. Născut în 1942 la
Milano, a studiat la conservatorul din același oraș iar apoi s-a perfecționat
cu Arturo Benedetti Michelangeli, considerat de mulți ca fiind, alături de
Sviatoslav Richter, cel mai mare pianist din partea a doua a secoului XX. În 1957 Pollini câstigă premiul al doilea la
concursul de la Geneva (primul loc nu s-a acordat), pentru a câștiga apoi, în
1959, concursul Ettore Pozzoli din Seregno și, un an mai târziu, concursul
Chopin din Varșovia, succese care l-au confirmat ca un pianist și interpret
(mai târziu a devenit și dirijor) de o deosebită valoare.
Deosebit
de apreciate sunt interpretările sale ale lucrărilor de Chopin, Beethoven
(ultimele cinci sonate) și Schubert. Este considerat drept cel mai tehnic
pianist din partea a doua a secoului XX.
De aceea este cel mai în drept să fie ascultat de noi astăzi cu sonata
op. 106 de L. v. Beethoven.
Wilfried Schreiber
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu